De care? Microbi, mamifere sau ființe inteligente, cum ar fi oamenii, sau poate și mai inteligente de atât? Unii oameni de știință cred că descoperirea vieții pe alte planete sau sateliți, chiar și doar bacterii sau alge, ar reprezenta o știre de care trebuie să ne temem iar dacă s-ar descoperi ceva mai dezvoltat, ca un trilobit sau un mic mamifer, ar fi o știre de-a dreptul oribilă. O știre cu adevărat bună ar fi să descoperim că totul, totul în afară de Terra, este steril. Cel puțin asta spune Nick Bostrom, un filozof suedez, profesor la Oxford. De ce spune însă asta?
Ideea pleacă de la faptul că sunt miliarde de miliarde de planete, deci posibilități aproape infinite de a exista și planete cu viață. Dar, pentru că nu avem niciun contact (Paradoxul Fermi), asta ar putea să însemne că există ceva, ceva ce a fost numit Great Filter, Marele Filtru, o barieră care face ca viața să nu poată evolua spre o societate care să se extindă spre alte sisteme stelare, o barieră care trebuie să existe deci între momentul apariției planetei și momentul colonizării spațiului.
Unde ar fi cel mai bine pentru noi să existe această barieră? În trecut, pentru că dacă ar fi în viitor ar însemna că ne îndreptăm spre extincție. Dacă găsim viață pe Marte, sau oriunde altundeva în Sistemul Solar, asta chiar înseamnă că viața este o chestie banală care apare foarte ușor oriunde. Și asta înseamnă că bariera de care vă vorbeam este cumva înaintea noastră.
Acum, dacă suntem siguri că nu există viață, asta nu înseamnă că bariera nu există, deci viitorul sumbru de care vorbea Bostrom încă e în fața noastră. Deci, cu acest viitor în față totuși ar fi extraordinar să descoperim viață pe alte planete. Și importanța științifică ar fi fabuloasă!
De când credem că există viață pe alte planete?
Oamenii au contemplat posibilitatea existenței vieții și pe alte corpuri cerești încă din cele mai vechi timpuri. Amintim aici pe Metrodorus din Chios (sec. Al IV-lea î.e.n), filozof grec, student al lui Democritus care spunea că ar fi ciudat dacă te-ai duce pe un câmp și ai vedea că acolo crește doar un fir de grâu. De obicei vezi mult mai multe planete și același lucru ar fi trebuit să se întâmple și cu obiectele cu viață.
De Giordano Bruno, filozoful italian ars pe rug de Biserica Catolică, în piața Campo de Fiori din Roma în 1600, bănuiesc că ați auzit. Bruno susținea că în spațiu sunt numeroase constelații, stele și planete, unele asemănătoare cu Terra, planete ce nu pot fi văzute pentru că sunt mici și pentru că nu emit lumină. Am putea, fără probleme, să-l numim pe Bruno părintele astrobiologiei.
Christian Huygens, astronomul care descoperea în 1655 satelitul lui Saturn, Titan Mimas (și cel care propunea în 1678 faptul că lumina are caracter de undă), explica punctele întunecate de pe Venus, Marte și Jupiter, care acum se știe că sunt vijelii, furtuni sau deșerturi, ca fiind nori și suprafețe de apă, și susținea că locuitorii de pe aceste planete sunt la acel nivel muzical ca și italienii sau francezii.
William Herschel, astronom care descoperea Uranus în 1781 și pe sateliții acestuia Titania și Oberon, dar și sateliții lui Saturn, Enceladus specula că există viață pe Lună, craterele fiind circulare deci neputând fi formate pe cale naturală, sau pe Marte.
Optimismul atingea noi culmi chiar și în secolul al XX-lea, când Percival Lowell, astronom american, considera că pe Marte sunt canale construite de o civilizație avansată care trăiește pe Planeta Roșie, construite ca să aducă apă de la calotele glaciare de la poli. S-a aflat, în anii 1950-1960, prin misiunile Mariner și Venera, care au studiat Marte, respectiv Venus, că planetele care au aprins imaginația oamenilor de-a lungul secolelor sunt de fapt niște planete pe care viața ar rezista cu greu.
Ce este viața?
Definiția vieții este destul de greu de dat. La prima vedere, organismele vii par să fie complexe și să manifeste comportamente complexe, par să crească, par să se reproducă (să facă o ”replică”), să metabolizeze (să se hrănească, pentru a-și asigura o sursă de energie), par să aibă un sistem de stocare a informației (ADN-ul care transmite informații de la o generație la alta), să evolueze (evoluție darwiniană), să se adapteze, toate aceste caracteristici ducând spre o definiție a vieții ca cea dată de Gerald Joyce (cercetător NASA) : ”un sistem chimic auto-susținut capabil să evolueze darwinian”. Dar trebuie să fim atent pentru că multe dintre caracteristicile de mai sus, luate separat se pot atribui și lumii non-biologice : o tornadă manifestă comportamente complexe (formează pâlnii, se mișcă, consumă energie), cristalele de sare pot crește de la câțiva milimetri la dimensiuni mai mari, un incendiu consumă copaci și eliberează energie etc.
Toate aceste lucruri par să spună că definiția vieții este o definiție dată de oameni, neexistând o caracteristică fizică sau chimică distinctă a vieții pe care să o putem folosi pentru a defini ce e aceasta. De exemplu, aurul, un tip natural, are o definiție clară, putem să definim densitatea, greutatea atomică, punctul de topire etc. Scaunul este un tip non-natural, definit printr-o definiție umană, putând să spunem că este un obiect pe care te așezi. Dar dacă ne așezăm pe o masă? Putem spune că masa este scaun? Nu!
Putem spune că viața este dată de suflet, de duh, de spirit (esențe imateriale), existența acestora nefiind demonstrată. Și nu este numai ceva religios aici, grecii antici au avansat aceste concepte, crezând că este ceva special când vorbim despre viață și despre ce o separă pe aceasta de lucrurile lipsite de viață.
În secolul al XVII-lea, se credea că lucrurile vii conțin ceva ce se cheamă ”vitalism”. De aici nu a trecut mult până s-a ajuns la concepții de tipul ”generația spontană”, și aici explicația de ce carnea, în timp, căpătând forța vitală, se transformă în larve. Această concepție a fost abandonată după ce Louis Pasteur a efectuat un experiment, folosind bulion în două medii, cel care împiedica microbii să intre în vas arătând că nu se întâmplă nimic cu bulionul.
Cum a apărut viața?
Mecanismele abiogenezei sunt încă neînțelese, dar faptul că viața ar fi apărut din materie nevie este un lucru care trebuie să ne facă optimiști, materie nevie există în tot Sistemul Solar. Abiogeneza (originea vieții) este procesul natural prin care viața a apărut din materie nevie, cum ar fi compușii organici simpli. În timp ce detaliile acestui proces sunt încă necunoscute, ipoteza științifică prevalentă este că tranziția de la entități care nu trăiesc la entități vii nu a constat într-un singur eveniment, ci a fost un proces evolutiv de creștere a complexității care a presupus auto-replicarea moleculară, autoasamblare, autocataliză și apariția membranelor celulare.
Viața funcționează prin chimia de specialitate a carbonului și a apei și se bazează în mare parte pe patru familii cheie de substanțe chimice: lipide (pereți celulari grași), carbohidrați (zaharuri, celuloză), aminoacizi (metabolismul proteinelor) și acizi nucleici (ADN și ARN). Orice teorie de succes a abiogenezei trebuie să explice originile și interacțiunile acestor clase de molecule, iar în acest moment părți din aceste explicații sunt date, alte încă nu.
Supa primordială
O ipoteză care pleacă de la Aleksandr Oparin care susținea că oxigenul atmosferic împiedică sinteza anumitor compuși organici care sunt blocuri necesare vieții se referă la faptul că moleculele organice s-ar fi creat într-o supă primordială, ce se găsea pe un Pământ primordial total diferit de cum arată Terra azi. Această ipoteză a fost modificată de-a lungul timpului (printre alții de Robert Shapiro) și ne spune că atmosfera Terrei a produs compuși organici simpli, monomeri, care s-au acumulat în zonele de coastă, guri de evacuare oceanice etc, și într-un final s-au transformat în polimeri organici mai complecși și apoi în viață. Aceste ipoteze ne fac și ele să gândim optimist la existența vieții pe alte planete) pentru că atmosfera turbulentă din perioada târzie a Hadeanului (de la formarea Terrei până în urmă cu 4 miliarde de ani), o perioadă cu multe impacturi, era formată din vapori de apă, CO2 și azot, asemănătoare cu atmosfera inițială de pe alte corpuri din Sistemul Solar. Exista puțină suprafață solidă, multă apă, ambele supuse unei intense lumini UV, radiații cosmice și impacturi continue.
imagini: Planetariul Brasov & Virtual Pro
