Celebra întrebare de mai sus apare ca fiind rostită de fizicianul Enrico Fermi în anul 1950 și ea se referă la problematica existenței extratereștrilor. Cunoscută sub numele de ”Paradoxul Fermi”, întrebarea subliniază aparenta contradicție între vastitatea universului deja observat de noi și lipsa oricăror dovezi privind existența altor civilizații inteligente în afara celei umane.
Oamenii de stiință și-au pus întrebări despre existența extratereștrilor și a vieții în Univers din cele mai vechi timpuri. În anul 1961, fizicianul Frank Drake dezvolta o ecuație matematică de calcul pentru estimarea numărului acestor civilizații existente între granițele Căii Lactee; ea nu era neapărat un instrument de cuantificare cât, mai mult, un mijloc de a stimula interesul pentru inteligența extraterestră. Trei ani mai târziu, în 1964, și astrofizicianul Nikolai Kardashev propunea o scală de măsurare a nivelului de dezvoltare a civilizațiilor bazată pe cantitatea de energie pe care ele o pot folosi.
Ecuațiile care ne spun câtă viață există în Univers, aici – LINK
În timp, toate teoriile, ecuațiile și ipotezele au făcut obiectul reevaluărilor continue. Printre cele mai recente se numără și una legată de paradoxul Fermi în care se susține că soluțiile date până acum s-au fondat pe considerente absolut eronate. Afirmația îi aparține lui Vojin Rakic, cercetător în cadrul Universității din Belgrad, iar teoria sa a fost detaliată într-un studiu recent publicat în revista International Journal of Astrobiology. Acesta afirmă că este foarte posibil ca organisme extraterestre să îmbrace forme pe care oamenii nu le pot detecta cu simțurile sau cu tehnologia lor. Și aceasta nu pentru că extratereștrii s-ar ascunde voit ci pentru ca astfel de entități ar putea trăi în dimensiuni pe care oamenii nici măcar nu și le pot imagina și, prin urmare, accesa. Această ipoteză a fost denumită „soluția limitării epistemologice umane”.
Omul de știință sârb susține că toate ipotezele anterioare au avut la bază viziunea antropocentrică asupra lumii. Deja vechi de mii de ani, antropocentrismul (din limba greacă: anthropos, „ființă umană”; and kentron, „centru”) denumește concepția filozofică conform căreia oamenii trebuie considerați a fi deasupra tuturor celorlalte aspecte ale realității, ei sunt centrul și scopul universului; astfel se face că sofistului Protagoras, citat ulterior de către Platon, acum mai bine de 2500 de ani, i se atribuie o maximă care a dăinuit până azi și anume „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Prin urmare, grație acestui concept, tindem să interpretăm realitatea înconjurătoare pe baza valorilor și experiențelor noastre umane și considerăm că suntem superiori din punct de vedere moral tuturor ființelor vii. Așadar presupunem că înțelegerea umană a fenomenelor este superioară dacă nu chiar singura posibilă. De acest tipar de gândire nu scapă nici cercetătorii în domeniul cosmologiei mai ales când este vorba despre soluțiile propuse pentru paradoxul Fermi.
Iată care sunt acestea, grupate în 3 categorii distincte:
1. Soluții bazate pe condiții de excepționalitate
Ipoteza „Pământului rar” argumentează că evoluția vieții spre un tip rar de complexitate biologică a dus la apariția lui Homo Sapiens și a inteligenței umane și că pentru acest lucru a fost nevoie de o combinație puțin probabilă și chiar unică de circumstanțe de ordin astrofizic si geologic. Iată cum Pământul ajunge sa fie o excepție iar viața extraterestră nu are cum să existe ori, dacă ea există, este extrem de rară. O altă variantă este și ipoteza inteligenței rare care face referire la faptul că viața poate exista în univers însă dezvoltarea unei forme avansate de inteligență este puțin probabilă așa după cum se întamplă și pe propria noastră planetă unde avem specii precum delfinii ori maimuțele care au un grad aparent de inteligență dar care nu îl poate depăși pe cel uman. Astfel afirmăm că inteligența umană a fi un mecanism adaptativ format în condiții cu totul excepționale.
2. Soluții ce au la bază scenariul anihilării
O ipoteză ar fi legată de ciclicitatea cu care se produc distrugeri cauzate de evenimente naturale. Evenimentele naturale pot fi variate, de la erupții vulcanice la impactul meteoriților sau alte evenimente astrofizice devastatoare. Cel mai uzitat exemplu în acest caz este cel al extincției dinozaurilor de pe Terra. Pare plauzibil că evenimente similare să fi avut ca rezultat dispariția vieții inteligente de pe alte planete înainte ca aceste forme de viață să fi avut capacitatea de a comunica cu oamenii (Ćirković, 2008).
Alte ipoteze vorbesc despre predispoziția vieții inteligente de a se autodistruge. Civilizațiile avansate au o inclinație spre a domina alte civilizații sau o tendință de a duce o ”viață ușoară”. Rezultatul va fi, prin urmare, ori conflictele cu alte civilizații și anihilarea lor, ori decandența urmată de declinul mental și biologic. La aceastea se adaugă creșterea gradului de vulnerabilitate dat de călătoriile în spațiu (contaminări accidentale, schimbări climatice, erori cu potențial distructiv legate de AI, inteligența artificială – Hite și Seitz, 2020). Nu se omite nici posibilitatea ca formele de viață inteligente ce au trecut de un anumit nivel de dezvoltare tehnologică să dorească să distrugă alte civilizații inteligente de îndată ce ele apar, din motive precum putere, agresivitate, invidie. E. Harrison susține ideea că o dată ce formele de viață inteligente reușesc să depășească propriile tendințe autodistructive vor tinde să perceapă alte forme de viață drept o amenințare pentru ele (2024).
3. Soluții ce țin de barierele de comunicare
a. civilizațiile avansate transmit semnale ce sunt detectabile doar într-o perioadă scurtă de timp;
b. ele sunt diferite în mod dramatic de oameni și comunică în moduri infinit superioare tehnologic, prin urmare nedetectabile de noi (A. Clarke);
c. acestea s-au eliberat de formele fizice și există în mod curent într-o lume virtuală ignorând universul fizic (N. Bostrom, 2024),
d. civilizațiile extraterestre nu posedă suficiente resurse pentru o colonizare interstelară;
e. oamenii sunt incapabili să asculte în mod corect pentru a detecta semnalele extraterestre (ele pot fi ușor confundate cu zgomotul de fundal – Tarter, 2003) sau nu au avut suficient de mult timp pentru a face asta (oamenii dispun de puțină vreme de echipamente sofisticate apte să îi facă detectabili de alte inteligențe extraplanetare – Baum, 2011);
f. Sebastian von Haoerner estimează că civilizațiile trăiesc în medie 7000 de ani și dacă distanța dintre ele, doar în Calea Lactee, este de aprox 10.000 de ani lumină, atunci este foarte probabil ca ele să dispară înainte de a stabili comunicarea cu o altă civilizație inteligentă. De aceea vom putea, în viitor, să detectăm urme ale existenței inteligenței extraterestre dar nu și să comunicăm cu ea din pricina distanței prea mari.
g. Paradoxul Seti vorbește despre dorința civilizațiilor de a primi informații dar și despre reticența în a le transmite. Acest lucru ar avea ca justificare posibilitatea pericolului contactului cu civilizația respectivă (Marsden, 1998);
h. Ipoteza Zoo vorbește despre faptul că Pământul este, în mod deliberat, evitat și izolat pentru a se putea observa, de către extratereștrii, evoluția sa naturală (Ball, 1973). Ipoteza Planetariu (Baxter, 2001) presupune existența unei simulări, dincolo de o anumită distanță, pentru a crea oamenilor impresia că nu exista nimic mai presus de ei înșiși.
După cum am menționat anterior, cercetătorul Vojin Rakic propune o altă soluție pentru paradoxul Fermi, o soluție ce ar aparține unei a patra categorii de ipoteze. El își bazează teoria pe o ipoteză anterioară care afirmă că există super inteligențe extraterestre care au luat forma unor entități ce pe care oamenii nu le pot percepe deși ele se află în preajma noastră. El dezvoltă această ipoteză adăugând că aceste ființe nu trebuie să fie neapărat super inteligente sau că au luat o anume formă doar pentru a deveni nedetectabile oamenilor pentru a-i înșela. Ele pot fi cu mult mai puțin inteligente decât oamenii și nici măcar conștiente, chiar viețuind în vecinătatea noastră însă în dimensiuni de neperceput de noi.
Similar altor ființe din lumea noastră, precum viermii, ele experimentează consecințele acțiunilor umane asupră-le, fără a avea capacitatea de a percepe ființele umane așa cum sunt ele (sau așa cum se percep oamenii pe ei înșiși). De asemenea, alte entități mai avansate (posibil și anumite tipuri de AI) pot observa oamenii într-un mod necunoscut firii umane în timp ce oamenii pot să nu dețină capacitatea de percepție necesară și să fie la rândul lor supuși consecințelor comportamentului acestor ființe dar fără a ști de existența lor. Mai mult, ființele umane pot fi total în afara sferei de influență a acestor ființe sau pot fi doar arareori atinși de impactul existenței acestor forme de viață. Acestea din urmă pot fi ori mult avansate cognitiv ori mult inferioare ca și grad de inteligență oamenilor; ambele tipuri pot coexista printre noi.
Rakic merge și mai departe și se referă și la felul diferit în care ființele pot percepe spațiul și timpul, fiecare putând avea mai multe sau mai puține dimensiuni decât cele cu care suntem noi obisnuiți. El admite că pot exista mai multe dimensiuni ale spațiului și timpului și că, de exemplu, viitorul poate exista într-un univers înconjurător pe care oamenii nu și-l pot imagina, așa precum un vierme nu percepe spațiul decât având o singură dimensiune.
Cercetătorul sârb concluzionează, în lumina acestor posibilități, că paradoxul Fermi nu este un paradox decât pentru faptul că este văzut prin prisma perspectivei epistemiologice antropocentrice și toate ipotezele de rezolvare izvorăsc din aceeași abordare limitativă, chiar dacă ele au fost propuse de cele mai strălucite minți umane, de-a lungul timpului. Prin urmare, Rakic propune reformularea întrebării puse de Fermi: „Ce poate exista în preajma noastră și este imperceptibil pentru noi (fie că e vorba de existența terestră, extraterestră sau chiar extraterestră din alte universuri)?”. Tema capacității epistemiologice limitate a omului a fost elaborată de filozoful I. Kant, el definind timpul și spațiul ca forme de percepție a priori, oamenii folosindu-le ca să poată înțelege lumea din jurul lor deși realitatea însăși va rămâne necunoscută acestuia. Iată de ce oamenii (sau post-oamenii) trebuie să dezvolte noi moduri de percepție și putem fi optimiști de vreme ce, la doar 200 de ani după epistemologia kantiană, noțiunile de spațiu și timp au primit noi valențe: relativitatea timpului, concepția că timpul nici măcar nu există, înlocuirea spațiului cu continuum-ul spațiu-timp, curbarea spațiu-timp în mijlocul unei găuri negre, etc.
Toate aceste „revoluții” în domeniul fizicii teoretice vor trebui să se reflecte și în deslușirea Paradoxului Fermi într-o viziune absolut non-antropocentrică a Universului.
foto: shortform.com, Juergen Faelchle, sps.nus.edu.sg
