Nascentes morimur, finisque ab origine pendet.
”Născându-ne, murim, iar sfârșitul depinde de început.” (Cartea IV, ”Astronomica”- Manilius)
Privind retrospectiv, de-a lungul istoriei, oamenii au privit dintotdeauna cerul cu uimire și curiozitate, încercând să înțeleagă atât mecanismele de funcționare ale Universului cunoscut lor cât și locul pe care ei, ca indivizi, îl ocupă în acest spațiu. Trăim într-o lume în care lucrurile se schimbă dar toate acestea se întâmplă conform unor tipare, unor legi ale naturii. În trecutul foarte îndepărtat, am putut să vânăm animale, să cultivăm pământul, să călătorim pe distanțe mari doar pentru că am observat și apoi am înțeles, puțin câte puțin, aceste legi; drept urmare am făurit instrumente pentru măsurarea trecerii anotimpurilor sub forma unor temple ceremoniale, am contemplat stelele și le-am dat nume, am observat migrația animalelor sălbatice sau mareele, am interpretat semnele cerului pentru a sădi și culege culturile în mod eficient ori pentru a stabili momentul optim pentru deplasarea triburilor nomade. Și toate acestea dintr-o absolută necesitate, pentru supraviețuire.
Mai târziu însă, oamenii au detectat și alte obiecte pe cer, pe lângă Soare și Lună, pe fondul unor stele îndepărtate. Aceste stele vagaboande (planetele), în număr de 5 inițial, adică cele observabile cu ochiul liber și care prezentau o mișcare periodică în intervale de timp compatibile cu lungimea vieții umane, ne-au fascinat și ne-au făcut să ne întrebăm dacă nu cumva și ele ar avea un efect tot atât de real asupra noastră ca și celelalte care ne ”controlau” deja viața. Prin comparație, alte stele sau galaxii ne-au părut etern imobile iar cometele ori ploile de meteoriți ne-au dat impresia impredictibilității.
Poate că aceasta a fost momentul când misticismul și superstiția și-au făcut loc în acest cadru și s-au împletit, vremelnic e adevărat, cu observarea anumitor astre cerești. Așa se face că, în urmă cu câteva mii de ani, apare astrologia, cu origini în Mesopotamia antică unde sumerienii și, mai apoi, babilonienii încep să observe mișcările astrelor și să identifice constelații și tipare cerești tot mai evidente. Babilonienii crează prima roată zodiacală și o împart în 12 zone egale ce corespund celor 12 luni ale anului de câte 30 de zile fiecare. Fiecărui segment îi corespundeau 30˚ longitudinale, aceastea alcătuind împreună, de fapt, primul sistem de coordonate ceresc.
Noțiunea de astrologie personală s-a dezvoltat în Egiptul alexandrin și s-a răspândit în lumile greacă și romană acum aproape 2000 de ani. Grecii rafinează sistemul babilonian și crează astrologia horoscopică (de la grecescul ”hora”+”skopein” = ”ora”+”observator”), mai precis instrumentul numit horoscop, bazat pe locul și timpul exact al nașterii al unei persoane, combinând roata zodiacală cu tradiția egipteană și cea grecească. În același timp, India și China își dezvoltă independent propriile sisteme, prima creând astrologia vedică indiană (zodiacul sideral) iar cea de-a doua un sistem bazat nu pe constelațiile cerești ci pe un ciclu de 12 ani, fiecare an asociat cu un animal și un anumit set de trăsături de personalitate.
Astrologia occidentală modernă provine direct de la Claudius Ptolomaeus, acel Ptolemeu care a lucrat la Biblioteca din Alexandria în secolul al II-lea. În jurul anului 150 d.Hr. el publică una dintre cele mai faimoase cărți de astrologie, ”Tetrabiblos”, care explică elemente cheie de analiză astrologică ce sunt încă folosite și astăzi. Tot el identifică și cataloghează 48 de constelații, dezvoltă hărți tot mai precise care să îl ajute la întocmirea horoscoapelor sale, susține că Pământul este centrul Universului și vorbește despre strălucirea stelelor, despre posibilitatea că Terra să fie o sferă, despre prezicerea eclipselor, refracția astmosferică ori precesia echinocțiilor.
Trebuie să recunoaștem, însă, că modelul ptolemeic al mișcărilor planetare, susținut de Biserică pe parcursul Evului Mediu întunecat, a contribuit la împiedicarea dezvoltării astronomiei vreme de un mileniu. Modelul copernican permite, în sfârșit, explicarea mișcării aparente a planetelor însă îl trimite pe autorul ei în dizgrație, Martin Luther numindu-l pe acesta, adică pe Nicolaus Copernic, un ”astrolog obraznic”. Însă confruntarea adevărată dintre cele 2 concepții se dă în momentul apariției pe scenă a unui astronom, dar și astrolog, pe nume Johannes Kepler, pe la sfârșit de secol XVI. În acea vreme nu exista loc în știință pentru ideea că la baza fenomenelor observabile stau niște legi fizice. Trebuie totuși subliniat faptul că J. Kepler reușește să ne ofere 3 legi prețioase a mișcărilor planetare bazate pe observațiile lui Tycho Brahe și nu numai pe acestea, ne arată adevărul crud în ciuda tuturor iluziilor sale personale foarte dragi, el însuși fiind un om religios și câștigându-și uneori existența din întocmirea horoscoapelor pentru mai marii vremii. Nici genialul Isaac Newton nu a fost imun față de superstițiile epocii sale și se crede că dezvoltarea sa intelectuală se datorează unei tensiuni interne permanente între misticism și raționalism. Mai mult, se spune chiar că o simplă carte de astrologie l-a făcut curios să înțeleagă concepte de trigonometrie și de aici, printr-un studiu asiduu și îndelungat, a putut oferi lumii științifice principiile fundamentale ale mecanicii și percepția că universul este infinit. Însă se pare că și el a rămas fidel astrologiei până la moarte.
Secolul al XVIII-lea s-a angajat, fără vreun dubiu, tot mai mult pe drumul empirismului științific, hotărât să ignore eforturile puținilor astrologi ”serioși” iar secolul al XIX-lea a produs încă și mai puțini reprezentanți ai astrologiei înmulțindu-se, în schimb, șarlatanii. Cu toate acestea, începând cu anii ’30, astrologia a câștigat teren deci tot mai multă popularitate în mass-media dar și în politică; în prezent sondajele arată că 41% cred în caracteriologia astrologică, 26% în predicțiile astrale iar 13% consultă cel puțin o dată în viață un astrolog. Aceste procentaje sunt oarecum stabile încă din anii ’80.
Iată, în mare, parcursul pe care astrologia l-a urmat până în punctul când începe să își contureze tot mai mult statutul de pseudoștiință în raport cu studiul tot mai amănunțit și matematic al cerului sub forma astronomiei. Cu toate acestea, astrologia personală este încă și astăzi printre noi în mod curent. Are rubrica sa în emisiunile matinale de la televizor, este subiect de discuții în podcasturi lungi pe internet, explică potențialele efecte ale conjuncțiilor sau eclipselor sau a altor ”evenimente” astronomice asupra vieții oamenilor, etc. Însă ea este fundamental diferită de ceea ce noi numim astăzi astronomie deși există oameni ce încă le confundă între ele. Este drept că, inițial, după cum am arătat mai sus, cele două domenii au avut un drum comun, din Antichitate și până la sfârșitul Renașterii (sec. XVI – XVII când noi instrumente precum telescopul se inventează iar astrologia este eliminată din universitățile franceze), după care drumurile s-au despărțit pe măsură ce cunoașterea umană a evoluat semnificativ grație eforturilor și geniului mai multor oameni.
Putem spune astăzi că astronomia este o știință care studiază corpurile cerești și fenomenele cosmice folosind observația, experimentul și calculul matematic. Bazată pe metode științifice riguroase, astronomia urmărește formularea unor legi universale verificabile în vreme ce astrologia este un sistem simbolic și interpretativ care atribuie semnificații mișcărilor corpurilor cerești în raport cu viața umană, susține că poate oferi indicii despre personalitate, potențial, relații și etape ale existenței. Astrologia nu caută să explice mecanisme fizice și nu se bazează pe dovezi experimentale, ci pe corespondențe simbolice și tradiții transmise de-a lungul secolelor. Poate că cea mai relevantă diferență între știința astronomiei și pseudoștiința astrologiei este cea a scopului lor. Astronomia urmărește cunoașterea obiectivă a realității, răspunzând la întrebări despre „cum” și „de ce” funcționează Universul. Astrologia, în schimb, se concentrează pe semnificație și sens, încercând să răspundă la întrebări despre „ce înseamnă” anumite evenimente pentru individ. Astfel, una operează în sfera faptelor demonstrabile, iar cealaltă în cea a interpretării subiective. Criticii astrologiei subliniază lipsa fundamentului științific, în timp ce susținătorii ei afirmă că valoarea sa nu constă în predicții exacte, ci în rolul de instrument de reflecție și autocunoaștere. Astfel, conflictul dintre cele două apare adesea atunci când sunt judecate după aceleași criterii, deși ele funcționează în cadre diferite, ele privesc același cer, dar cu lentile diferite. Însă câtă știință mai este acum, în prezent, în astrologie? Este mai mult decât evident faptul că astrologia a rămas adânc ancorată în trecut, în ciuda atâtor inovații tehnologice și descoperiri științifice ori experimente.
Ecliptica este traiectoria anuală aparentă a Soarelui ce trece prin cele 12 constelațiile zodiacului. Din motive ușor de înțeles, dat fiind că anul este împărțit, prin convenție, în 12 luni, și nimeni nu se poate naște în a 13-a lună a anului, astrologii s-au prefăcut că nu văd și o a 13-a constelație prezentă pe această ecliptică: Ophiuchus. Astrologii babilonieni și, mai târziu, cei eleni au determinat la început semnele zodiacale în funcție de constelația în care se afla Soarele în ziua de naștere. Primii astrologi au observat că Soarele traversează semnele zodiacale în intervalul unui an, petrecând aproximativ 1 lună în fiecare. Marea problemă a astrologiei este însă un fenomen astronomic numit precesie. Aceasta se referă la cazul particular al mișcării axei de rotație a Pământului prin care linia echinocțiilor se deplasează lent și retrograd de-a lungul eclipticii producând precesia echinocțiilor de-a lungul a 26.000 de ani. Acest fenomen este responsabil de schimbarea poziției relative a constelațiilor de-a lungul timpului și, implicit, de schimbarea intervalelor calendaristice corespunzătoare fiecărei zodii. Precesia Pământului era însă complet necunoscută pentru vechii astrologi. Subliniem că Ptolemeu a știut despre ea și a răspîndit această cunoaștere în lumea greco-romană, (Hiparh fiind însă descoperitorul ei real în 130 î.Hr.), însă cei ce i-au urmat au ignorat acest fapt și continuă să o facă. Această oscilație este provocată de atracția gravitațională a Lunii asupra regiunii ecuatoriale terestre. În ultimii 2.500 de ani, această oscilație a făcut ca intersecția dintre ecuatorul celest și cel ecliptic să se deplaseze spre vest de-a lungul eclipticii cu 36 de grade. Acest lucru înseamnă că intervalele temporale ale tuturor zodiilor s-au desincronizat cu aproape o lună. Așa se face că dacă cineva se naște între 29 noiembrie și 17 decembrie, atunci ”semnul” său zodiacal este Ophiuchus. ”Drumul” planetelor este și mai variat, ele străbătând nu mai puțin de 22 de constelații (nu pe toate și nu mereu, bineînțeles), deci cu 10 mai mult decât cele atribuite de astrologie. Și Luna, care se deplasează cel mai repede pe cer, străbate constelații în plus, nu mai puțin de 6 alte forme închipuite pe cer.
În plus, să nu uităm că aceste constelații sunt, de fapt, structuri formate din stele dispersate în Univers la cele mai diverse distanțe, ele nefiind grupate spațial în niciun fel. Ne apar ca și când s-ar afla toate la aceeași distanță față de noi, ”fixate” cumva pe o boltă cerească sferică, conducându-ne la percepția unei anumite figuri pe cer. Aceste ”împărțiri” ale cerului, pur subiective, imaginare, sunt expresia unui fenomen psihologic, specific uman, numit „pareidolie”, în fapt căutarea inconștientă a formelor clare, concrete și familiare în orice direcție privim.
Astăzi suntem capabili să reprezentăm 3D toate aceste ”obiecte” cerești și să vedem că, pe măsură ce ne îndepărtăm de Pământ forma lor se modifică în funcție de depărtarea stelelor față de noi. De asemenea, în astrologie se consideră că toate planetele, asteroizii împreună cu Soarele se rotesc în jurul Terrei, ele fiind considerate simple puncte, fără diferență de mărime, masă ori distanță, toate influențându-ne oarecum în egală măsură ceea ce iarăși nu are vreun posibil temei sau logică științifică.
Totodată, un experiment recent (august 2024) realizat de echipa de la Clearer Thinking, a demonstrat că astrologii nu pot asocia corect hărțile astrale cu profilurile reale ale persoanelor, performanța lor fiind egală cu ghicitul la întâmplare. Studiul a evidențiat că nici măcar astrologii considerați a fi extrem de experimentați nu au avut rezultate mai bune. Ei au fost doar mai încrezători în sine, dar nu mai preciși. S-a oferit chiar și un premiu de 1.000 de dolari pentru oricine obținea cel puțin 11 hărți din 12 corecte, dar nici un astrolog nu a reușit mai mult de cinci hărți corecte. Studiul a testat dacă astrograma poate prezice aspecte ale vieții, concluzionând că nu există o corelație validă. Acest experiment se aliniază cu alte testări științifice care arată că astrologia nu funcționează conform afirmațiilor sale fundamentale. Mai mult decât atât, putem considera că mulți astrologi lucrează ca niște terapeuți amatori, ei oferind adevăruri simple pe care clienții lor și-ar dori sau ar avea nevoie să le audă. Studii recente au arătat și că aproape orice tip de terapie de scurtă durată îmbunătățește starea de spirit a oamenilor pentru că ei au ocazia să vorbească cu cineva atent la problemele lor curente.
În plus, trebuie să ținem cont și de efectul Barnum ce descrie tendința oamenilor de a considera că descrieri foarte generale și vagi despre personalitate sunt extrem de precise și personale, chiar dacă se aplică aproape oricui. Acesta este unul dintre mecanismele psihologice care explică de ce horoscoapele pot părea „uimitor de exacte”.
Un alt aspect curios al acestui domeniu este accentul său pe configurația cerului la ora nașterii. Dar cum rămâne cu cea din momentul conceperii? Am fi cu adevărat o altă persoană dacă ne-am naște cu câteva ore mai devreme sau mai târziu? Dacă mai luăm în considerare și faptul că unele planetele au un parcurs lent pe bolta cerească, ele vor face, prin urmare, parte din configurația astrologică a mai multor oameni concomitent ca să nu mai vorbim de gemenii ce se nasc în același timp și loc. Trebuie să ținem seama că în trecut, când astrologia căpăta contur, nașterea unui om era un moment cu o semnificație mistică/magică însă acum înțelegem mult mai multe din procesul care îi precede.
Nu trebuie să omitem nici integrarea tardivă și artificială în studiul astrologic a planetelor mai îndepărtate, Uranus, Neptun și Pluto care a avut drept justificare explicarea eventualelor inexactități ale predicțiilor. Iar dacă astrologii moderni decid să păstreze Pluto ca planetă a sistemului nostru deși ea este demult retrogradată la statutul de obiect aparținând centurii Kuiper, oare nu ar trebui ca ei să ia în considerare obiecte descoperite recent între care unele au chiar și sateliți proprii (e.g. Eris)? Sau chiar și alte stele și galaxii, în fapt, întreg universul? Unii astrologi au invocat fenomene subtile precum senzitivitatea specific umană la undele gravitaționale ale căror intervale corespund perioadelor de revoluție planetare însă intensitatea lor este net inferioară celor produse, spre exemplu, de stele masive binare sau exploziilor de supernove.
Ținând cont de toate acestea, ce anume asigură succesul pe termen lung al astrologiei?
Aparența de raționalitate a astrologiei (prin imitarea unui discurs științific, tabele calculate electronic, etc.) a contribuit la atenuarea perceperii diferențelor evidente dintre știință în general și astrologie, cel puțin din perspectiva publicului larg.
Pentru T. Adorno (2000), știința este deziluzionantă atunci când devine „scientism” – o ideologie care pretinde că tot ce există poate fi măsurat, în timp ce ignoră suferința umană și alienarea pe care tocmai acest mod de gândire le provoacă. Acest lucru duce, inevitabil, la îndepărtarea științei de publicul care nu mai percepe progresul global datorat acesteia. Însă astrologia nu dispune de universalitate, școli variate și culturi ori se ignoră, ori se opun una alteia, fără vreun consens sau vreo nevoie de consens. Este remarcabil faptul că principala referință comună pentru astrologia vestică rămâne lucrarea lui Ptolomeu din jurul anul 150 î.Hr.!
Concluzionăm că astronomia ne arată vastitatea și legile Universului, ajutându-ne să înțelegem realitatea fizică în care trăim. Astrologia, la rândul ei, reflectă dorința umană de sens, ordine și legătură cu cosmosul. Ea reflectă și nesiguranța noastră ca oameni, nevoia noastră de predictibilitate, de control, de a ne simți importanți într-un univers incredibil de vast și necunoscut. Înțelegerea diferențelor dintre ele ne permite să le privim mai clar, fără confuzii, dar și cu respect pentru rolul pe care fiecare l-a jucat și îl joacă încă fiecare, în felul său, în istoria gândirii umane și a evoluției umane.
Bibliografie:
- Manilius – Astronomica, 30-40 e.n
- Parker Julia, Parker, Derek – Istoria astrologiei, 1983
- Plait, Philip – Bad Astronomy, 2002
- Sagan, Carl – Cosmos , Ed. Herald, București, 2022, p. 69-105
- Zarka, Philippe – Astronomy and astrology (IAU Proceedings, Volume 260, p. 420-425), 2011
- www.sonkab.com
