JUPITER – conducătorul suprem al planetelor

Tip: Gigant gazos

Distanța față de Soare: 778,6 milioane km (în medie 5.2 UA adică de aproximativ 5 de ori mai îndepărtată de Soare în comparație cu Terra).

Perioada orbitală: 11,9 ani (4.333 zile pământene).

Perioada de rotație: 9 ore 55 minute pământene.

Diametru: 142 984 km la Ecuator (11,21 x diametrul Terrei).

Temperatura medie în atmosferă: – 110°C.

Sateliți: 115 (confirmați până în 9 aprilie 2026).

Jupiter. Cea de-a cincea planetă de la Soare, cea mai mare dar și cea mai importantă planetă a sistemului nostru solar. Este, de asemenea, cea mai veche planetă care s-a format din praful și gazele rămase de la nașterea Soarelui, acum 4,6 miliarde de ani.

Jupiter și-a primit numele după cel al zeului suprem din mitologia romană, zeul luminii, al cerului și al justiției. Se pare că babilonienii au fost primii care au observat planeta Jupiter pe cerul nopții, în secolul VIII sau VII î.e.n. Jupiter este cea mai mare planetă din Sistemul Solar și una dintre cele mai fascinante lumi studiate de astronomi. Doar trei corpuri cerești sunt mai strălucitoare decât Jupiter pe cerul nopții: Luna,  Venus și uneori, în unele perioade, planeta Marte . Când apare pe cerul nopții, Jupiter are o strălucire albă, cremoasă și este una dintre cele cinci planete vizibile cu ochiul liber de pe Pământ. Celelalte patru sunt Venus, Marte, Mercur și Saturn. Datorită dimensiunilor sale impresionante, a compoziției unice și fenomenelor atmosferice extreme, Jupiter se diferențiază foarte clar de toate celelalte planete. El este un reprezentant deosebit al clasei planetelor de tip gigant și ascunde numeroase mistere și fenomene spectaculoase care îl transformă într-un adevărat laborator natural pentru cercetarea Universului.

Prima caracteristică care îl face pe Jupiter special este dimensiunea sa uriașă; planeta este de peste 11 ori mai mare în diametru decât Pământul iar volumul său este atât de mare încât în interiorul lui Jupiter ar putea încăpea 1.321 de planete de dimensiunea Terrei noastre. Masa planetei este de aproximativ 318 ori mai mare decât masa Pământului, reprezentând peste două treimi (71%) din masa tuturor planetelor Sistemului Solar la un loc.

Jupiter nu este o stea, deoarece s-a format în discul protoplanetar din jurul Soarelui, prin acumularea de gaz și material solid și nu prin colapsul gravitațional al unui nor molecular așa după cum se formează stelele. Totuși, dacă Jupiter ar fi avut de la început o masă mult mai mare, evoluția sa ar fi putut fi diferită. La aproximativ 13 mase joviene, presiunea și temperatura din interior ar fi devenit suficiente pentru inițierea fuziunii deuteriului, proces care reprezintă unul dintre criteriile folosite pentru definirea unei pitice brune. Dacă masa ar fi ajuns la aproximativ 75–80 de mase joviene, condițiile din interior ar fi putut permite și fuziunea hidrogenului obișnuit; la acest prag, corpul ceresc ar fi intrat în categoria stelelor de masă foarte mică și nu ar fi rămas o pitică brună. Prin urmare, piticele brune ocupă aproximativ intervalul de masă dintre limita de fuziune a deuteriului și limita de masă necesară pentru susținerea fuziunii hidrogenului, fiind obiecte ce nu sunt atât de fierbinți ca să fie considerate stele dar nici suficient de reci pentru a fi planete, așadar o categorie strict aparte. Cu alte cuvinte, Jupiter nu este altceva decât o pitică brună ”ratată” , după cum spun cercetătorii.  Totodată, gravitația sa foarte puternică influențează traiectoriile numeroșilor asteroizi și comete, motiv pentru care Jupiter este adesea numită „gardianul Sistemului Solar”. Grație acestei atracții gravitaționale, planeta captează sau deviază numeroase corpuri cerești care altfel ar putea ajunge în apropierea planetelor interioare.

Spre deosebire de Pământ, Marte sau Venus, Jupiter nu are o suprafață solidă, bine delimitată, pe care, să zicem, că o navă spațială ar putea ateriza. Densitatea medie este de numai 1,326 g/cm³, mult mai mică decât cea a Pământului (5,51 g/cm³). Acest lucru demonstrează că Jupiter este alcătuit aproape în întregime din gaze și fluide comprimate și nu din roci solide. Ea este alcătuită în principal din hidrogen și heliu, aceleași elemente din care este format și Soarele. Atmosfera se transformă gradual în straturi din ce în ce mai consistente și, pe măsură ce se înaintează spre interiorul planetei, presiunea crește enorm iar gazele devin din ce în ce mai dense. La aproximativ 40.000–50.000 km, sub partea superioară a norilor, presiunea ajunge la peste 3 milioane de bari iar temperatura depășește 10.000 K.

În aceste condiții, atomii de hidrogen își pierd electronii și împreună încep să conducă electricitatea asemenea unui metal. Această fază se numește hidrogen metalic lichid și nu poate fi produsă decât pentru perioade foarte scurte de timp în laboratoarele pământene. Acest hidrogen metalic, conducător electric, este responsabil pentru generarea câmpului magnetic extrem de puternic al planetei prin mecanismul cunoscut sub numele de efect dinam. Acest fenomen este foarte important pentru înțelegerea fizicii materiei și a proceselor din interiorul planetelor gigantice. Mai mult, sonda Juno, aparținând NASA, sugerează că nucleul nu este unul compact, ci unul „diluat” (diluted core), format dintr-un amestec de roci, metale și gheață distribuite pe un areal foarte mare. Masa nucleului este estimată între 7 și 25 mase terestre, însă valoarea exactă rămâne încă necunoscută căci nucleul nu poate fi observat în mod direct. Un alt fapt interesant este că, prin comparație, Pământul nu poate da mai multă energie decât primește de la Soare însă Jupiter radiază de aproape două ori mai multă căldură decât primește de la stea. Mai trebuie spus că, din cauza faptului că generează atât de multă căldură, presiunea gazelor din interior scade, gravitația uriașă a planetei ”trage” toată materia spre centru, Jupiter micșorându-se cu aproximativ doi centimetri în fiecare an (mecanismul Kelvin- Helmholtz ). Se presupune că, atunci când s-a format, avea diametrul de aproximativ două ori mai mare decât acum și că era mult mai fierbinte.

Atmosfera lui Jupiter este cea mai activă atmosferă planetară din Sistemul Solar și poate fi considerată, pe drept, un laborator al fizicii fluidelor. Atmosfera jupiteriană în genere este într-o permanentă mișcare și este una extrem de violentă. Ea este caracterizată de benzi luminoase, numite zones, și benzi mai întunecate, numite belts. Acestea sunt regiuni de nori și aerosoli asociate cu jeturi atmosferice puternice, care circulă alternativ spre est și spre vest la diferite latitudini. Structura și dinamica acestor benzi sunt legate de convecția atmosferică, de căldura provenită din interiorul planetei, de diferențele de temperatură și presiune și de rotația foarte rapidă a lui Jupiter. Efectul Coriolis, rezultat din această rotație, contribuie la organizarea circulației atmosferice în benzi și jeturi. Observațiile misiunii Juno au arătat că aceste jeturi pătrund la aproximativ 3.000 km sub nivelul norilor, mult mai adânc decât se credea anterior.  Viteza curenților atmosferici poate depăși 600 km/h! Aceste benzi generează turbulențe uriașe și numeroase furtuni.

În atmosfera planetei apar uragane gigantice, vortexuri polare și fulgere impresionante în comparație cu cele de pe Pământ. Sonda spațială Juno a detectat descărcări electrice care aveau energii de cel puțin 100 de ori mai mari decât cele pământene. Temperatura canalului electric poate depăși 30.000 K, similară sau chiar superioară celei din fulgerele terestre. În apropierea polilor au fost descoperite și „fulgere superficiale” (shallow lightning), produse în regiuni foarte reci unde amoniacul acționează ca un antigel și permite existența apei lichide la altitudini neașteptate. Acest fenomen a schimbat semnificativ modelele meteorologice utilizate pentru descrierea atmosferei lui Jupiter și, împreună cu alte fenomene, atestă existența unor procese meteorologice extrem de complexe.

Cel mai cunoscut fenomen jupiterian este Marea Pată Roșie, cel mai longeviv anticiclon cunoscut și observat de astronomi, adică de peste 350 de ani; primele descrieri credibile ale acestuia datează din jurul anului 1665! Această uriașă furtună are dimensiuni impresionante, fiind suficient de mare pentru a cuprinde întreaga planetă Pământ. Diametrul actual este de aproximativ 16.000 km, însă în secolul al XIX-lea, el depășea 40.000 km. În prezent, furtuna se micșorează lent dar continuă să fie activă. Ea este cea mai mare furtună din sistemul nostru solar și are o rotație în sens invers acelor de ceasornic.Vânturile din interiorul furtunii ating viteze între 430 și 680 de km/h, iar fenomenul, iată, continuă să existe de secole; prin comparație uraganele terestre rezistă doar câteva zile sau săptămâni. Culoarea roșiatică este produsă, probabil, de reacțiile chimice dintre compușii de sulf, fosfor și amoniac aflați în atmosfera superioară, sub acțiunea radiației solare. Modelările numerice arată că vortexul pătrunde la peste 300 km în atmosferă, ceea ce îl face un fenomen tridimensional extrem de complex.

Una dintre cele mai spectaculoase caracteristici ale lui Jupiter este câmpul său magnetic, cel mai puternic dintre toate câmpurile planetelor Sistemului Solar. Acesta este de aproximativ 14 până la 20 de ori mai puternic la suprafață decât cel pământean însă magnetosfera sa conține de până la 20.000 de ori mai multă energie decât cea a Pământului! La ecuator  intensitatea câmpului este de aproximativ 4,3 gauss, comparativ cu doar 0,3–0,6 gauss pe Pământ iar la poli urcă până la 10-14 gauss. Magnetosfera planetei este atât de mare încât, dacă ar putea fi văzută de pe Pământ, ar apărea pe cer mai mare decât Luna plină. Magnetosfera se extinde până la aproximativ 7 milioane km spre Soare și până la peste 700 milioane km în direcția opusă, fiind „împinsă” de vântul solar.

Acest câmp magnetic captează particule încărcate electric provenite din vântul solar și generează centuri intense de radiații care conțin electroni relativistici, protoni de mare energie și ioni de sulf și oxigen proveniți de pe satelitul Io. Nivelul radiațiilor din apropierea planetei este atât de ridicat încât reprezintă o provocare majoră pentru sondele spațiale trimise în explorarea sa, astfel că electronica sondelor trebuie protejată cu ecrane din titan și alte materiale dense. Sonda Juno, de exemplu, utilizează un compartiment special din titan pentru a-și proteja instrumentele.

Totodată, la polii lui Jupiter apar niște aurore spectaculoase, asemănătoare aurorelor boreale și australe de pe Pământ, însă mult mai intense, chiar gigantice. Aceste aurore sunt alimentate nu doar de particulele provenite de la Soare, ci și de materialul vulcanic ejectat de satelitul Io. Gazele ionizate sunt capturate de câmpul magnetic al planetei și produc lumini permanente în regiunile polare. Spre deosebire de aurorele terestre, cele de pe Jupiter pot fi observate aproape continuu.

Referitor la rotația sa,  trebuie să știm că Jupiter se rotește extrem de repede în ciuda faptului că este cea mai mare planetă din Sistemul Solar. Așa se face că o zi pe Jupiter durează doar aproximativ 10 ore. Această rotație rapidă produce o turtire vizibilă la poli și o bombare pronunțată la ecuator. Diametrul său ecuatorial este de 142.984 km, în timp ce diametrul polar este de doar aproximativ 133.700 km. Totodată, rotația accelerează circulația atmosferică și contribuie la formarea benzilor colorate și a furtunilor uriașe menționate anterior.

Puțini oameni știu că Jupiter are și inele ”ascunse”. Acestea sunt în număr de patru și sunt mult mai subțiri și mai puțin strălucitoare decât cele ale lui Saturn, fiind alcătuite din particule fine de praf rezultate în urma impactului meteoroizilor cu sateliții mici ai planetei. Inelele sunt foarte greu de observat de pe Pământ și au fost descoperite abia în anul 1979 de către sonda Voyager 1: un inel interior cunoscut sub numele de inel de halo, un inel principal, relativ luminos, extrem de subțire și apoi două inele largi, mai groase, exterioare, inele diafane, ce poartă numele sateliților din al căror material sunt compuse, Amalthea și Thebe. Trebuie să știm că, dacă Jupiter ar avea inele comparabile ca mărime cu cele saturniene, ele ni s-ar părea și mai strălucitoare deoarece planeta este mult mai aproape de noi decât este Saturn. S-a putut confirma și faptul că sateliții săi de dimensiuni mari ar distruge foarte repede orice inele mari care s-ar putea forma. Prin urmare, este puțin probabil ca Jupiter să fi avut inele mari în vreun moment din trecutul său.

Jupiter se distinge printr-un bogat sistem de sateliți, al doilea ca mărime, după Saturn, dintre toate planetele. Până în prezent au fost descoperite 115 luni dintre care cele mai cunoscute sunt Io, Europa, Ganymede și Callisto, sateliți observați, încă din anul 1610, de astronomul Galileo Galilei cu ajutorul telescopului său artizanal. Cu toate acestea, savanții estimează acum că în jurul planetei orbitează aproximativ 200 de sateliți naturali.

Să îi luăm pe rând. Io este cel mai activ corp geologic din Sistemul Solar, găzduind sute de vulcani care erup constant cu lavă ce poate țâșni până la zeci de kilometri și  nasc nori gazoși vulcanici ce se pot înălța până la 500 de km în spațiu (așa după cum ne arată datele culese în cadrul survolului din 2001 al sondei spațiale Galileo)  . Este deosebit și pentru că suprafața sa nu are cratere de impact, deoarece este „reînnoită” permanent de fluxurile masive de lavă, având un aspect galben-verzui din pricina sulfului existent aici. Cauza acestui fenomen este faptul că Io este prins într-o interacțiune gravitațională complexă  între Jupiter și sateliții Europa și Ganymede. Aceste forțe mareice uriașe îi comprimă și îi dilată interiorul, generând o căldură internă imensă prin frecare. Io se laudă și cu niște aurore ultraviolete spectaculoase care sunt cele mai puternice și cele mai vechi din sistemul nostru solar. Oamenii de știință presupun că aceste aurore luminează spațiul încă de la formarea lui Io, în urmă cu aproximativ 4,5 miliarde de ani, satelitul fiind aproape la fel de bătrân precum Jupiter.  Până de curând, oamenii de știință nu puteau demonstra cât de vechi sunt vulcanii de pe Io, deoarece lava sa curge continuu și îi remodelează întreaga suprafață la fiecare milion de ani, ștergând craterele vechi. Totuși, o cercetare condusă de Caltech utilizând telescopul ALMA a analizat izotopii de sulf și clor din atmosfera lui Io. Studiul a demonstrat că satelitul a pierdut între 94% și 99% din sulful său original în spațiu. Acest deficit masiv indică clar că Io a fost un infern vulcanic continuu timp de 4,57 miliarde de ani, adică încă de la formarea Sistemului Solar și a planetei Jupiter. Deasemenea, este important de menționat faptul că aceste aurore sunt strâns legate de activitatea vulcanică. Gazele de dioxid de sulf aruncate în spațiu de vulcani sunt lovite de electronii prinși în câmpul magnetic uriaș al lui Jupiter. Acest fapt face ca atmosfera rarefiată a lui Io să strălucească în culori uimitoare (roșu aprins de la atomii de oxigen, verde/galben de la sodiu și albastru de la dioxidul de sulf). Când satelitul intră în umbra lui Jupiter, aceste aurore vulcanice devin ușor vizibile pentru telescoape.

Europa este, de departe, cel mai promițător laborator pentru căutarea vieții extraterestre căci această lună ascunde un ocean global de apă lichidă sub o crustă groasă de gheață. Deși suprafața ei este înghețată și crăpată prin linii lungi numite lineae , sub aceasta se află de două ori mai multă apă decât în toate oceanele Pământului la un loc. Oceanul este în contact direct cu mantaua stâncoasă a lunii, ceea ce înseamnă că pe fundul acestuia pot exista izvoare hidrotermale. Acestea ar putea furniza energia și nutrienții necesari pentru susținerea unor forme de viață microbiene. Partea interesantă este că Europa nu pare a avea prea mare nevoie de Soare căci pe măsură ce se rotește în jurul lui Jupiter, ea își schimbă forma fiindcă atracția gravitațională a planetei o apasă și îi dă drumul periodic, de-a lungul unui ciclu de revoluție, iar acest proces de comprimare și destindere pompează energie în satelit încălzind apa de sub suprafața sa de gheață. Așa se face că satelitul capătă, incontestabil, statutul de loc propice vieții în ciuda poziției sale în raport cu Soarele nostru.

Ganymede este cel mai mare satelit natural din Sistemul Solar, fiind mai mare chiar și decât planeta Mercur. Este singurul satelit cunoscut care posedă un câmp magnetic propriu (magnetosferă) ce este generat de mișcarea fierului topit din nucleul său. Acest câmp magnetic interacționează în mod complicat cu cel al lui Jupiter, creând aurore strălucitoare. Telescopul Hubble a demonstrat că și Ganymede are un ocean subteran sărat, prins între straturi groase de gheață la presiuni diferite. Toate acestea ajută satelitul să se comporte ca o planetă adevărată, având propriul său scut protector împotriva radiațiilor.

Callisto reprezintă un soi de arhivă a impacturilor din trecutul nostru cosmic căci este cel mai vechi și mai puternic craterizat corp ceresc din Sistemul Solar. Suprafața sa de gheață și rocă este o „capsulă a timpului”, intactă de aproape 4 miliarde de ani. Nu prezintă activitate geologică sau tectonică semnificativă care să îi șteargă cicatricile, fiind practic neschimbată de la formarea sistemului planetar. Deși are un relief violent la suprafață (inclusiv bazine gigantice de impact precum cel numit Valhalla), Callisto este cel mai puțin afectat de radiațiile ucigătoare ale lui Jupiter, ceea ce îl face o bază ideală pentru viitoarele misiuni umane.

Pe lângă cei patru giganți galileeni, enumerăm alți câțiva sateliți individuali sau familii de sateliți absolut fascinanți datorită originilor bizare, formelor ciudate sau rolului lor de scut cosmic.

Spre exemplu, Amalthea este cel mai mare dintre sateliții interiori (mici) ai lui Jupiter și are o formă extrem de neregulată, asemănătoare unui cartof uriaș. Este și cel mai roșu obiect din Sistemul Solar, chiar mai roșu decât planeta Marte. Astronomii cred că această culoare provine de la sulful aruncat în spațiu de vulcanii de pe Io. Sonda Galileo a descoperit că Amalthea emite mai multă căldură decât primește de la Soare. Deoarece este prea mică pentru a avea un nucleu fierbinte, căldura este generată tot de forțele mareice ale lui Jupiter și de curentul electric indus de magnetosfera planetei.

Apoi urmează Metis și Adrastea, cei mai apropiați doi sateliți de Jupiter, orbitând chiar în interiorul sistemului de inele subțiri al planetei.  Acești doi sateliți acționează ca niște „luni-păstor”. Gravitația lor strânge praful cosmic și menține inelele lui Jupiter stabile. Metis și Adrastea orbitează atât de aproape de Jupiter încât încheie o rotație înainte ca Jupiter să se rotească o singură dată în jurul axei sale. Din această cauză, forțele gravitaționale le încetinesc continuu, iar într-un viitor îndepărtat, ambele luni vor fi sfâșiate de gravitația lui Jupiter și se vor prăbuși pe planetă.

Himalia este cel mai mare satelit neregulat al lui Jupiter (al cincilea ca mărime) și orbitează la o distanță uriașă, mult mai departe de cei galileeni. El nu s-a format odată cu Jupiter. Analiza spectrală arată că este, cel mai probabil, un asteroid capturat din centura principală de asteroizi. Himalia dă numele unei întregi „familii” de luni jupiteriene exterioare care au orbite similare. În anul 2000, în drumul său spre Saturn, sonda Cassini a reușit să îl fotografieze, confirmând că este un corp întunecat, compus din roci bogate în carbon.

Sateliții retrograzi (familiile Ananke, Carme și Pasiphae) reprezintă zeci de luni mici, situate la marginea sistemului jupiterian, care se deplasează în sens invers față de rotația lui Jupiter (orbită retrogradă). Existența lor este o dovadă vie a modului în care gravitația masivă a lui Jupiter curăță spațiul din jur. Aceste luni sunt resturile unor asteroizi sau comete masive care au fost prinse de capcana gravitațională a lui Jupiter și s-au sfărâmat în bucăți în urma coliziunilor străvechi.

Toate aceste luni formează un adevărat sistem planetar în miniatură, fiecare având caracteristici geologice și atmosferice diferite.

Prin urmare, datorită gravitației sale enorme, Jupiter influențează orbitele a numeroase comete și asteroizi. În multe situații, planeta capturează aceste corpuri cerești sau le modifică traiectoria, reducând probabilitatea ca ele să lovească planetele interioare. Un exemplu celebru este impactul cometei Shoemaker–Levy 9 din anul 1994, când fragmentele cometei s-au ciocnit succesiv cu atmosfera lui Jupiter, producând explozii uriașe observate de telescoapele din întreaga lume. Dacă nu ar fi gravitația jupiteriană, și Pământul nostru ar fi lovit de foarte mulți asteroizi, ceea ce face din planeta gigant, în esență, „aspiratorul” nostru spațial.

Până în prezent, un număr de 9 sonde spațiale au „vizitat” planeta Jupiter și ne-au trimis date, imagini și măsurători de neprețuit despre ea și sateliții săi. Dintre acestea, 7 sonde au realizat un doar survol (adică au trecut pe lângă planetă în drum spre alte destinații), iar celelalte 2 sonde au intrat pe orbită pentru a o studia pe termen lung. Cele 7 sunt: Pioneer 10 (prima navă spațială care a traversat centura de asteroizi și a trimis primele fotografii de aproape cu Jupiter), Pioneer 11 (a fotografiat Marea Pată Roșie), Voyager 1 (a descoperit inelele subțiri ale lui Jupiter și activitatea vulcanică intensă de pe luna Io), Voyager 2 (a fotografiat în detaliu crusta înghețată a lunii Europa), Ulysses (o sondă solară care a folosit gravitația lui Jupiter pentru a-și schimba traiectoria, studiind cu această ocazie magnetosfera planetei), Cassini (a realizat mii de fotografii de o claritate uriașă cu atmosfera și norii jupiterieni) și New Horizons (a folosit gravitația lui Jupiter pentru viteză și a filmat erupțiile vulcanice de pe Io).

Celelalte două misiuni dedicate au fost Galileo (1995–2003) și Juno din programul New Frontiers al NASA. Galileo a lansat o mini-sondă direct în atmosfera lui Jupiter și a descoperit indicii masive despre oceanele subterane de pe lunile Europa, Ganymede și Callisto. Începând din iulie 2016 și până în prezent, Juno culege date cu scopul de a studia compoziția planetei, câmpul magnetic, câmpul gravitațional precum și magnetosfera sa polară. Sonda spațială a dezvăluit deja multe noutăți cum ar fi că Jupiter este puțin mai mică la ecuator și mai turtită la poli decât sugerau măsurătorile noastre anterioare, date despre nucleul ”diluat” ori cicloanele în modele geometrice stabile situate la poli precum și detalii importante despre rezervoarele de magmă sau căldura de sub suprafața satelitului Io.

Alte misiuni noi, precum sonda europeană Juice (lansată în 2023) sau cea americană Europa Clipper (lansată în 2024), sunt pe drum și vor ajunge în sistemul lui Jupiter la începutul anilor 2030.

În concluzie, Jupiter este o planetă unică datorită dimensiunilor sale impresionante, rotației rapide, furtunilor gigantice, câmpului magnetic extrem de puternic și numărului mare de sateliți naturali. Studierea lui Jupiter îi ajută pe oamenii de știință să înțeleagă nu doar formarea planetelor gigantice, ci și evoluția întregului Sistem Solar, motiv pentru care această lume continuă să fie una dintre cele mai importante ținte ale misiunilor spațiale moderne.

Și cu aceasta iată că încheiem seria planetelor exterioare gigant (gazoase sau de gheață) și ne vom îndrepta atenția spre cele telurice (formate din rocă și metale) din care face parte și Pământul nostru!

Foto: ESA, NASA, Juno

Sari la conținut